Alstedtius (Ioan Henric Alstedt )
filozof şi erudit german

În 1629, principele Transilvaniei Gabriel Bethlen a înfiinţat la Alba Iulia o Universitate, cu trei facultăţi : teologie, filozofie şi litere şi a reuşit să-l numească în funcţia de rector al acestei instituţii pe Alstedius. Alstedius, unul dintre cei mai mari erudiţi ai secolului al XVII-lea, un adevărat polihistor, cu studii de teologie, filozofie, filologie şi pedagogie, fusese anterior profesor la universitatea din Herborn. El a fost atras de principele Belthlen la Alba Iulia prin condiţiile deosebite care i se oferiseră: un salar de 1000 de taleri imperiali/an, plus locuinţă şi alimente.

În cei 9 ani de zile cât a condus universitatea de la Alba Iulia, Alstedtius a desfăşurat o activitate susţinută de organizator şi de profesor. Astfel, el a redactat şi tipărit pentru uzul studenţilor mai multe manuale printre care se numără Rudimenta linguae grecae, Rudimenta linguae latinae, Rudimenta linguae hebraicae et chaldeicae, Grammatica latina in usu scholae Albensis, Disputatio theologica de Deo, etc. Alstedtius a militat de asemenea şi pentru răspândirea calvinismului în Transilvania.

Augustin Maior ( 1882- 1964)
fizician

Născut la 21 august 1882, la Reghin, din părinţii Gheorghe şi Tereza Maior, născută Cornea. Gheorghe Maior a fost învăţător şi apoi director la şcoala primară română din Reghin.

Frecventează grădiniţa germană şi urmează apoi şcoala primară cu limba de predare germană din Reghin, părinţii părând să fi fost convinşi de importanţa educaţiei într-o şcoală germană. Între anii 1892-1896 urmează primele patru clase la Liceul Evanghelic German din Reghin, iar următoarele două le continuă la Liceul Piarist din Târgu Mureş. Încă de pe atunci s-a remarcat printr-o capacitate neobişnuită de însuşire a limbilor străine şi prin înclinaţii spre ştiinţele exacte, în special spre matematică şi fizică. Ultimele două clase de liceu le frecventează la Gimnaziul Catolic din Budapesta.

Între anii 1900-1904 urmează cursurile facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În 1905, la absolvirea facultăţii, Augustin Maior face o călătorie de studii prin oraşele universitare renumite ale Europei: Viena, Munchen şi Göttingen. Cu această ocazie audiază cursurile unor mari personalităţi ştiinţifice ca: F. Klein, D. Hilbert, H. Minkowski, C. Rünge, E. Riecke, W. Voight, L. Prandtl, H. Th. Simon, E. Wiechert.

Augustin Maior a fost atras şi pasionat întreaga viaţă de electrotehnică, teoria electricităţii, magnetismului şi a gravitaţiei.

Augustin Maior intră în istoria ştiinţei la sfârşitul anului 1906, când reuşeşte să realizeze transmiterea simultană a cinci convorbiri telefonice pe o linie telefonică de 15 km, fără ca acestea să se influenţeze între ele. Rezultate studiilor sale teoretice şi experimentale au fost incluse în articolul "Asupra Telefoniei Multiple" publicat în anul 1907 în revista germană "Elektrotehnische Zeitschrift". In acest articol demonstrează teoretic şi experimental că pe o linie telefonică se pot transmite simultan mai multe convorbiri, folosind pentru fiecare un curent alternativ de înaltă frecvenţă, purtător al unui mesaj microfonic. Acest nou model de telefonie a cucerit repede Europa apuseană şi America, zone cu potenţial economic şi financiar apreciabil.

După primul război mondial Augustin Maior revine în ţară şi, la Sibiu, începe reorganizarea Serviciilor de Poştă şi Telecomunicaţii din Transilvania.

În iulie 1919 este numit profesor titular de fizică teoretică şi tehnologică la Institutul de Fizică Teoretică şi Tehnologică al Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea din Cluj, iar la 1 octombrie al aceluiaşi an este numit directorul acestui institut.

La 26 ianuarie 1920 se constituie la Cluj prima şcoală românească de fizică teoretică, şcoala pe care Augustin Maior o va conduce timp de peste trei decenii. Numele institutului îl va schimba apoi în Institut de Fizică Teoretică şi Aplicată. La acest institut preda cursurile de "Electricitate şi magnetism" şi "Acustică şi optică". Aşa cum rezultă şi din Arhivele Universităţii, în perioada interbelică depune un efort considerabil pentru organizarea şi dotarea bibliotecii şi a laboratoarelor de fizică.

În anul 1923, construieşte împreună cu un grup de colegi, primul aparat de radio care s-a auzit la Cluj.

A fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii clujene în perioada 1929-1930.

Petre Sergescu (1893-1954)
matematician

Născut la 3 decembrie 1893 la Turnu Severin, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Constantin Sergescu, era medic veterinar.

Licenţiat (în 1916), apoi doctor în matematică al Universităţii din Bucureşti (1924) şi licenţiat în filozofie (1916). A urmat deopotrivă şi cursurile Conservatorului din Bucureşti.

Sergescu îşi începe cariera în învăţământ în 1916. Între anii 1924-1925 este cooptat ca suplinitor la Universitatea din Bucureşti. În toamna lui 1925 a venit la Universitatea din Cluj, unde a lucrat ca şi conferenţiar (între anii 1925-1928), iar apoi ca şi profesor agregat de geometrie analitică (1928-1931).

De la 1 aprilie 1931 este numit profesor titular de geometrie analitică la Facultatea de Ştiinţe de la Universitatea din Cluj, iar din februarie 1938 este numit profesor de calcul diferenţial şi integral la aceeaşi Facultate. În 1943 se transferă la Universitatea din Bucureşti.

Sergescu a fost membru al Academiei internaţionale de Istoria Ştiinţelor (Paris) şi al Academiei Masaryk din Praga. Totodată a fost membru corespondent al Academiei Române şi principalul organizator al congreselor matematicienilor români din perioada interbelică.

Sergescu a fost invitat să susţină cursuri la universităţile din Paris, Poitiers, Montpellier, Clermont şi Bruxelles. În anul 1929 a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Societăţii Române de Ştiinţe şi preşedinte al Societăţii de Matematici din România. De asemenea, el a fost secretar de redacţie a revistei "Matematica", redactor la revista "Sphinx" (Bruxelles), referent la " Jahrbuch ü ber die Fortschritte des Matematik".

Petre Sergescu s-a implicat şi în viaţa politică, fiind membru al partidului condus de Nicolae Iorga. În 1930 a fost consilier local la Cluj, iar în perioada 1931-1932 a fost deputat de Sălaj.

Dintre publicaţiile sale mai importante amintim: "Sur les noyaux symétrisables" (1924) " Gândirea matematică" (1928), "Sur les modules des racines des équations algébriques"  (1929), "Remarque sur le théoreme de Rouché" ( 1929), " Les sciences mathématiques" (1933).

Raluca Ripan (1894-1975)
chimistă

S-a născut la Iaşi la 27 iunie1894. După absolvirea cursurilor primare şi liceale în oraşul natal, Raluca Ripan s-a înscris ca studentă la secţia de chimie a Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea din Iaşi. A obţinut licenţa în 1919 şi ca urmare a rezultatelor excepţionale din timpul anilor de studiu a fost reţinută ca preparator la Laboratorul de chimie minerală al Universităţii din Iaşi. Peste numai un an, Raluca Ripan a fost numită asistentă la Laboratorul de chimie fizică de la aceeaşi instituţie.

În 1920 are loc şi transferul ei la Universitatea din Cluj, pentru a-şi definitiva teza de doctorat începută sub coordonarea profesorului Gh. Spacu. În 1922 are loc susţinerea acestei teze, cu titlul "Aminele duble corespunzând sulfaţilor dubli din seria magneziană", Raluca Ripan devenind astfel prima femeie doctor în ştiinţele chimice din România.

În perioada 1920-1931 a ocupat postul de şef de lucrări la Laboratorul de Chimie anorganică şi analitică de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj

Între anii 1925-1927 a ocupat şi funcţia de conferenţiar suplinitor la Facultatea de Medicină şi Farmacie din cadrul Universităţii din Cluj (pentru specialitatea Chimie anorganică).

Cu începere de la 1 octombrie 1926 a fost numită conferenţiară provizorie la Facultatea de Ştiinţe de la Universitatea din Cluj.

A fost promovată apoi conferenţiar titular (în 1931), şi profesor universitar (în 1942). În perioada celui de-al doilea război mondial activează la Timişoara, unde se refugiase Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj. După 1945, revine la Cluj, predând la Facultatea de ştiinţe (1945-1948), apoi la Facultatea de Chimie (din 1948).

În perioada 1948-1964 Raluca Ripan a fost şeful catedrei de Chimie anorganică de la Cluj, decan al Facultăţii de chimie (1948-1952), iar între 1952 şi 1956 a îndeplinit funcţia de rector al Universităţii din Cluj (Universitatea Victor Babeş - cu predare în limba română).

Raluca Ripan este prima femeie membru al Academiei Române (1948), şi a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Nicolae Copiernicus din Polonia (1963).

Între anii 1957 şi 1975 a condus filiala Cluj a Academiei Române.

Dintre operele sale mai importante amintim : " Tratat de chimie analitică " (1973), "Chimia metalelor " (în colaborare, 1968-1969), "Sinteza, analiza şi proprietăţile unor oxalato-molibdaţi" (1975, în colab.), etc.

Bolyai János (1802-1860),
matematician

S-a născut la Cluj la 15 decembrie 1802, din părinţii Bolyai Farkas şi Benkõ Zsusanna. Tatăl său a fost un matematician renumit, mulţi ani profesor la diferite şcoli din Transilvania Din 1804 familia Bolyai se mută la Târgu Mureş, unde Bolyai Farkas fusese invitat să predea la Colegiul Reformat. Tânărul János urmează cursurile şcolii primare şi liceul la Târgu Mureş, iar din 1818 s-a înscris la Academia de Geniu din Viena. A absolvit în 1823 cu rezultate excelente şi a fost repartizat la Timişoara ca sublocotenent.

La 3 noiembrie 1823, într-o scrisoare către tatăl său Farkas, Bolyai János declara "din nimic am creat o lume nouă ", aluzie la noile principii geometrice pe care le descoperise, azi cunoscute sub numele de geometrie neeuclidiană.

În 1825 Bolyai János revine la Târgu Mureş şi la îndemnul insistent al tatălui său începe să scrie o lucrare în care să-şi prezinte teoriile. În 1831 apare lucrarea Appendix, Scientia spatii absolute veram exhibens, sub forma unui extras la viitoarea carte a tatălui său. În 1832 Bolyai Farkas publică primul volum al cărţii sale Tentamen , care are anexată la şi lucrarea lui Bolyai János, Appendix. Scientia spatii absolute veram exhibens (scrisă în limba latină).

Mari matematicieni şi savanţi din Europa comentează această lucrare, apreciind valoarea ei ştiinţifică. Astfel, Gauss afirmă într-o scrisoare către prietenul său Gerling următoarele "Pe acest tânăr geometru Bolyai îl consider un geniu de mâna întâi".

În 1833 Bolyai János îşi încheie serviciul din cadrul armatei, cu rang de căpitan, fiind pensionat la cerere, după ce în anii anteriori se îmbolnăvise de malarie şi apoi de holeră în timpul misiunilor pe care le avusese la Lvov şi Olomuc.

După părăsirea armatei se reîntoarce în Transilvania şi continuă cercetările în domeniul matematicii şi fizicii. În anii 1835-1840 Bolyai János a formulat principiile geometrizării fizicii, putând fi considerat astfel un precursor al lui Albert Einstein. În anul 1837 a participat la concursul Societăţii Jablonowksi din Leipzig cu lucrarea Responsio, care dezbătea probleme privind numerele complexe. Cum teoriile sale au fost mult prea avansate faţă de nivelul cunoştinţelor vremii, cercetarea sa nu a primit nici o recunoaştere în cadrul acestei competiţii.

Din 1846, Bolyai János se stabileşte la Târgu Mureş şi începe să investigheze noi ramuri ale ştiinţelor exacte. După ani de căutări, în 1850 va începe să redacteze, fără a o termina, lucrarea Raumlehre (Ştiinţa spaţiului) , în care a formulat idei de bază, folosite peste decenii de către inginerii topografi.

În 1856 tatăl său Bolyai Farkas, se stinge din viaţă, iar la 27 ianuarie 1860 moare şi Bolyai János. Mormântul lui Bolyai János nu a fost marcat.

Valoarea operei ştiinţifice a lui Bolyai János a fost recunoscută abia postum, între 1867- 1868 fiind publicate ediţiile în limba italiană şi franceză ale Appendix-ului , în 1891 cea în limba engleză, iar în 1897 apare ediţia în limba maghiară.

Faima internaţională de care ajunge să se bucure savantul maghiar face ca în 1893 Franz Schmidt să caute şi să reuşească să identifice şi marcheze mormântul lui Bolyai János. La 7 iunie 1911 Bolyai János este exhumat şi înmormântat în acelaşi mormânt cu tatăl său.

Gyula Farkas,
cunoscut om de ştiinţă al universităţii clujene

Matematicianul şi fizicianul Gyula FARKAS , cel mai des citat profesor al tuturor universi­tăţilor din Cluj de la începuturi până azi, s-a născut la 28 martie 1847 în localitatea Sárosd (în vestul Ungariei). Şi-a urmat şcoala medie la Gyõr la gimnaziul benedictian. În 1866 s-a înscris la facultatea de drept şi concomitent şi la academia de muzică. În această perioadă a publicat articole de teoria muzicii.La îndemnul profesorului de fizică Ányos Jedlik îşi îndreaptă atenţia către fizică şă se transferă la specializarea ştiinţele naturii şi chimie.

În perioada 1870-1874 este profesor la Székesfehérvár unde predă şi muzică. Scrie un manual de fizică pentru şcolile populare. În perioada 1874-1880, fiind profesorul particular al copiilor contelui Géza Batthány, face o excursie cu familia Batthány în Italia şi Franţa, unde se întălneşte cu matematicieni renumiţi (Hermite, Villarceau etc.). Aceste întălniri îl fac să se îndrepte către matematică. În perioada 1881-1887 cu sprijinul material al contelui Géza Batthány studiază intens matematica în care îşi ia şi doctoratul. După obţinerea doctoratului predă teoria funcţiilor la universitatea din Budapesta.

În 1887 este numit profesor la Universitatea din Cluj la catedra de fizică teoretică. A fost de şapte ori decan al facultăţii de ştiinţe (1889-1890, 1892-1893, 1893-1894, 1896-1897, 1897-1898, 1898-1899, 1902-1903), odată rector (1907-1908) şi odată prorector (1908-1909).

Este ales membru corespondent al academiei ungare în 1898, şi membru plin în 1914. În 1892 este delegatul universităţii clujene la Padova, la manifestările prilejuite de aniversarea a 300 de ani de la instaurarea lui Galilei la aceea universitate. Primeşte titlul de Doctor Honoris Causa al universităţii din Padova.

Cel mai important rezultat al lui Gyula Farkas este o teorema referitoare la sistemele de inecuaţii liniare, numită astăzi din considerente istorice lema lui Farkas. În limbajul de astăzi, această teoremă se poate exprima astfel:

Condiţia necesară şi suficientă ca într-un spaţiu euclidian inecuaţia gx ? 0 să fie o consecinţă a sistemului de inecuaţii g 1 x ? 0, g 2 x ? 0, . , g n x ? 0 este ca vectorul g să fie a combinaţie liniară cu ponderi nenegative a vectorilor g 1 , g 2 , . , g n . .

Această teoremă este cunoscută şi folosită de lumea ştiinţifică mondială mai cu seamă din 1951, când a apărut cartea H. W. Kuhn-A. W. Tucker: Nonlinear programming , în care este folosită la demonstrarea teoremei asupra multiplicatorilor din teoria optimizării (cunoscută azi ca teorema Kuhn-Tucker). Această lemă a lui Farkas este astăzi aproape zilnic citată în lucrările de matematică legate de cercetări operaţionale.

Are un merit deosebit de a aduce la Cluj matematicieni renumiţi, cum ar fi Lipót Fejér, Frigyes Riesz, Afred Haar, care au avut contribuţii importante la dezvoltarea matematicii în perioada când au fost profesori la Cluj. Numele lor nu poate lipsi din nici-o carte serioasă de analiză matematică nici astăzi.

Gyula Farkas a publicat în 1906 primul său articol legat de teoria relativităţii (Articolul al lui Einstein în acest domeniu a apărut în 1905!) Principiul lui Fourier (descris în 1789) a fost redescoperit de Gauss în 1829. Gyula Farkas a fost primul care a demonstrat cu rigoară matematică acest principiu. A arătat utilitatea acestui principiu în descrierea mişcării într-o forma mult mai generală decât au făcut toţi predecesorii săi. S-a ocupat de problemele teoretice ale mecanicii, termodinamicii, electro­dinamicii. În descoperiri în fizica teoretică fizicianul Farkas a fost ajutat de matematicianul Farkas. "Natura foloseşte limbajul matematic." - scrie într-o lucrare. În 1900 a publicat cartea cu titlul Vektortan és az egyszerû inaequatiók tana ( Teoria vectorilor şi a inecuaţilor simple) , care conţine şi propriile rezultate în domeniu.

A popularizat rezultatele lui Farkas Bolyai şi János Bolyai. În 1902, a ţinut discurs ca decan la dezvelirea plăcii comemorative pe casa de naştere a lui János Bolyai. A fost unul din fondatorii Societăţii de Matematică şi Fizică. A fost preşedintele secţiunii de ştiinţele naturii a Asociaţiei Muzeului Ardelean.

A scris o serie de notiţe de curs, din care unele se află şi astăzi în biblioteca facultăţii de matematică şi informatică şi pot fi consultate şi înţelese, pentru că a pus un accent mare pe expunere clară, didactică.

Influenţa lui Farkas se simte şi în lucrările lui Alfred Haar, Imre Fényes şi Teofil Vescan.

Gyula Farkas se pensionează în 1915 şi se retrage la Pestszentlõrinc (localitate lângă Budapesta), unde se stinge din viaţă la 27 decembrie 1930.

Alexandru Borza (1887-1971 )
botanist

Născut la Alba Iulia în 21 mai 1887. Licenţiat în teologie de la Facultatea de teologie şi filozofie din Budapesta. Apoi studii de ştiinţe la universităţile din Breslau şi Berlin. Doctor în ştiinţele naturale. Între 1911-1919, profesor secundar.

Din 1919 profesor de botanică sistematică la Universitatea din Cluj. Întemeietorul geobotanicii în România.

Directorul Grădinii Botanice din Cluj, al Institutului de Botanică sistematică şi al Muzeului Botanic. În calitate de director al Grădinii Botanice, a reorganizat această instituţie după modelul grădinilor botanice din Apus. Alexandru Borza a coordonat monumentala publicaţie a Muzeului Botanic din Cluj "Flora Romaniae exsicata ", pe care a trimis-o la schimb de material ştiinţific la peste 30 de muzee botanice din străinătate.

A descoperit în Dobrogea o nouă specie de plantă, denumită ştiinţific Alyssum Borzeanum.

Borza a fost prodecan al Facultăţii de ştiinţe din Cluj între 1919-1920 şi 1920-1921 şi din 1938 până în octombrie 1940. Decan al Facultăţii de Ştiinţe în perioada 1935-1938. Secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor între 1 iunie 1929-20 aprilie 1931. Senator naţional-ţărănist între 1932-1933.

Alexandru Borza a reprezentat universitatea din Cluj la Congresul Internaţional de Botanică din Statele Unite (Ithaca - 1927). După congres a efectuat o excursie în Statele Unite, colectând un bogat material floristic. A participat la excursia geobotanică internaţională din Cehoslovacia şi Polonia (1928). A fost membru al Comisiei Monumentelor Naturii şi preşedinte al filialei acesteia pentru Transilvania. Ca o recunoaştere a valorii activităţii sale ştiinţifice, Borza a fost numit membru în Comisia internaţională pentru elaborarea Hărţii Fitogeografice a Europei.

Dintre lucrările sale amintim: O vizită prin grădinile botanice din Apus (1922), Vegetaţia şi Flora Ardealului (1929), Botanischer Ausflug (1931), etc.

Herman Oberth (1894-1989)
fizician de renume mondial

Se naşte la Sibiu la 25 iunie 1894, într-o familie de intelectuali saşi din Transilvania. Tatăl său, dr. Julius Oberth era un medic chirurg renumit, iar mama sa, Valerie, era fiica poetului şi gânditorului sas Friedrich Krasser.

În 1896 familia Oberth se mută la Sighişoara, unde dr. Julius Oberth fusese numit director al spitalului din localitate. După studiile primare şi gimnaziale, Herman Oberth îşi susţine în 1912 bacalaureatul la gimnaziul "Episcop Teutsch" ("Şcoala din deal" din Sighişoara). În acelaşi an, Herman Oberth deduce ecuaţia fundamentală a zborului rachetelor şi elaborează primul său proiect al unei rachete.

La îndemnul tatălui său, în 1913 începe Herman Oberth studiul medicinei la Universitatea din München. S-a simţit însă, de la început, mult mai atras de cursurile de fizică şi de aerodinamică de la Institutul Politehnic din München. Declanşarea primului război mondial l-a obligat să-şi întrerupă studiile universitare şi să se înroleze în armată. Rănit pe frontul de răsărit în februarie 1915, Hermann Oberth este trimis la spitalul din Sighişoara, condus de tatăl său, unde după refacere activează în continuare ca sergent sanitar.

În 1919, după terminarea războiului, Hermann Oberth se decide în sfârşit pentru fizică, întâi la Universitatea din Cluj, unde va studia un semestru, după care se va îndrepta din nou spre München, iar apoi spre universităţile din Göttingen şi Heidelberg, unde va studia fizică, matematică şi astronomie.

În 1920 proiectează prima rachetă spaţială de 100 tone, racheta cu trei trepte.

În primăvara anului 1922 avea pregătit manuscrisul cărţii sale " Racheta spre spaţiile planetare" , pe care o va prezenta ca disertaţie la Universitatea din Heidelberg. Cu toate că a primit aprecieri favorabile de la specialişti de renume din domeniul fizicii şi al astronomiei, el nu a reuşit să obţină acceptarea materialului prezentat ca lucrare de licenţă. Spre mare sa mâhnire, lucrarea a fost respinsă şi de către editurile la care a încercat să o publice.

S-a întors acasă şi s-a reînscris la Facultatea de Fizică a Universităţii din Cluj, iar la 18 mai 1923 Hermann Oberth s-a prezentat cu lucrarea sa în faţa comisiei de examinare de la această universitate. Lucrarea lui de diplomă era tocmai disertaţia respinsă la Heidelberg. Examenele le-a promovat cu bine, iar susţinerea lucrării a fost fără probleme. Aşa cum savantul îi relata peste ani biografului său, dr. Hans Barth, a aşteptat încordat decizia finală a examinatorilor şi a fost bucuros când profesorul Augustin Maior, preşedintele comisiei, a anuntat,: "Lui Hermann Oberth i se acordă titlul de profesor. Cele mai cordiale felicitări!"

În iunie 1923 îi este publicată în cele din urmă cartea " Racheta spre spaţiile planetare" .

În perioada interbelică (1923-1938) Oberth lucrează ca profesor de matematică şi fizică la Sighişoara şi apoi la Mediaş, continuând în tot acest timp să facă experimente legate de zborul în spaţiul cosmic,

După 1938 şi în perioada celui de-al doilea război mondial Herman Oberth pleacă în Germania unde are contracte de cercetare la Viena, Dresda, apoi la Peenemunde. Este martor ocular în 1942 la prima lansare cu succes a rachetei balistice "Aggregat 4"

În 1945 este internat pentru scurt timp într-un lagăr de prizonieri americani. În august 1945 se stabileşte la Feucht, lângă Nurnberg şi va continua activitatea sa ştiinţifică.

Va fi solicitat să participe ca şi consultant la numeroase proiecte dedicate zborului în cosmos în SUA, in Italia, etc.

În 1969 asistă la lansarea rachetei "Apollo 11" la Cape Kennedy, care a dus la prima debarcare a omului pe lună.

În 1972 este făcut Doctor Honoris Causa al Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj, iar în 1974 primeşte distincţia "Meritul Ştiinţific clasa I".

Printre operele sale mai importante se numără "Căile navigaţiei spaţiale" (1929), "Oameni în spaţiul cosmic" (1954), "Automobilul lunar" (1954), "Nava cosmică electrică" (1961). Au fost identificate peste 95 de "soluţii Oberth" care au fost aplicate la construcţia primei rachete moderne.

Nicolae Mărgineanu (1905-1980)
psiholog

S-a născut la 22 iunie 1905 în comuna Obreja, judeţul Alba.

Licenţiat (1927) şi apoi doctor în filosofie, specialitatea principală psihologie (1929) de la Universitatea din Cluj, cu menţiunea Magna cum Laudae.

Numit în învăţământ în 1926. Preparator (1926-1928), asistent (1928-1936) şi şef de lucrări (1936-1938) la Institutul de Psihologie al Universităţii din Cluj.

În 1931 obţine titlul de Docent în psihologie experimentală. A urmat stagii de specializare în Germania la universităţile din Leipzig, Berlin şi Hamburg (1929), apoi în Franţa la Sorbona şi în Anglia la Londra(1935)

În calitate de bursier al Fundaţiei Rockefeller a lucrat între 1932 şi 1934 ca cercetător ştiinţific în Statele Unite la universităţile Harvard, Yale, Columbia, Chicago şi Duke.

Din 1938 obţine titlul de conferenţiar definitiv în psihologie aplicată şi a predat în această calitate între 1938-1947 la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Cluj.

În perioada 1938-1942 a activat ca şi profesor suplinitor de psihologie şi director al Institutului de psihologie la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Cluj. De asemenea, între 1941 şi 1943 a fost director al Laboratorului Psihotehnic al Ministerului Muncii, filiala Cluj, refugiată la Sibiu.

După instaurarea comuniştilor la putere, Nicolae Mărgineanu a fost eliminat din învăţământ, fiind încarcerat ca şi deţinut politic între 1948 şi 1964.

A fost reintegrat în activitate din 1969, lucrând între 1969-1971 ca şi cercetător ştiinţific principal, gradul II, la Institutul de Ştiinţe Pedagogice, fiind responsabil cu Direcţia filialei din Cluj a acestei instituţii.

Printre publicaţiile sale mai importante amintim: "Psihologia exerciţiului" (1929), "Psihotehnica în Germania" (1929), " Psihologia germană contemporană " (1930), "Psihologia franceză contemporană" (1932), "Elemente de psihometrie" (Cluj, 1938), " Condiţia umană " (1973), " Psihologie, logică şi matematică " (1975). A publicat şi lucrări memorialistice în care şi-a descris experienţa din închisoare.

Péterfi Istvan (Stefan) (1906-1978)
botanist, biochimist şi fitofiziolog

Născut la 8 martie 1906 la Deva, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Péterfi Martin, a fost botanist şi florist, lucrând ca şi conservator la Muzeul Botanic, apoi la Grădina Botanică din Cluj (1908-1922). A colaborat de asemenea la Shedea Flora Romaniae Exsiccata.

Péterfi Istvan a urmat cursurile şcolii primare şi pe cele liceale la Cluj, obţinând bacalaureatul în 1929. În acelaşi an devine student la Facultatea de Ştiinţe de la Universitatea din Cluj, unde studiază ştiinţele naturii. Încă din timpul facultăţii începe să lucreze ca şi preparator, post pe care îl ocupă în perioada 1929-1936. În 1933 obţine licenţa şi îşi continuă cariera universitară Catedrei de Anatomia şi Fiziologia Plantelor de la Universitatea din Cluj: asistent (1936-1941), şef de lucrări (1941-1943), apoi profesor (până în 1976). În perioada 1946-1948 Péterfi Istvan a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj, iar între 1959-1976 a deţinut funcţia de prorector al Universităţii Babeş-Bolyai.

În 1937 îţi susţine teza de doctorat, care a fost dedicată cercetării biologiei algei verzi Microthamnion Küntzingianum Naeg. De altfel, majoritatea cercetărilor efectuate de către Péterfi Istvan au fost dedicate algelor (sistematică, morfologie, fiziologie, ecologie, metode de cultivare, etc.), el fiind fondatorul şcolii româneşti de algologie şi autorul primului tratat de algologie în limba română - " Tratat de algologie" (în colaborare cu Al.Ionescu, 1976-1981). Péterfi Istvan a descoperit şi descris noi specii şi genuri de alge: Clorophaeoclonium, Euglena Sphagnicola, etc. O altă direcţie importantă a cercetărilor sale s-a axat pe definirea din punct de vedere biochimic şi fiziologic a diferenţelor dintre creştere şi dezvoltare la plantele cu flori.

Importanţa contribuţiilor sale ştiinţifice a fost recunoscută prin cooptarea sa în Academia Română, întâi ca membru corespondent (1955), apoi ca membru titular (1963). Între anii 1971-1974 a fost membru în prezidiul acestui for, iar între 1974 şi 1978 a fost vicepreşedinte al Academiei. În 1956 a fost distins cu premiul "Emil Racoviţă", iar în 1972 cu premiul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului.

Péterfi a deţinut de asemenea funcţia de preşedinte al subcomisiei monumentelor naturii din Cluj, şi a fost membru al Consiliului Naţional pentru Unesco.

Dintre operele sale mai importante amintim: "Elemente de fiziologie vegetală " (1937, în colaborare) , "Alge tuficole din Munţii Călimani "(1962, în colaborare), "Despre flora şi vegetaţia algologică a Munţilor Retezat" (1963, în colaborare), "Nutriţia plantelor"(1969), Az algak biológiája es gykorlati jelentösége" (1977), etc.

Emil Racoviţă (1868-1947)
biolog şi speolog

Născut la 15 noiembrie 1868 la Iaşi.

Licenţiat în drept (la 1889) şi în ştiinţele naturale (1891) de la Sorbona. În 1896 îşi ia doctoratul în ştiinţe la Paris.

Între 1897-1899 participă la expediţia ştiinţifică de explorare a Polului Sud, sub conducerea celebrului explorator norvegian Amundsen. Racoviţă îndeplineşte funcţia de naturalist al expediţiei antarctice belgiene "S.Y. BELGICA". La terminarea călătoriei este autorizat să publice rezultatele zoologice şi botanice înregistrate de această expediţie.

În perioada 1900-1920 a fost director adjunct al laboratorului Arago de la Banyuls sur Mer. Tot în 1900, Emil Racoviţă este invitat de către savantul francez Henri de Lacaze-Dubreuil să participe la conducerea revistei "Archives de zoologie experimentale", pe care o va dirija începând din 1901, după moartea lui Lacaze-Dubreuil în colaborare cu savantul G. Pruvot.

Între 1901-1914 Emil Racoviţă a explorat adâncimile mării din golful Lyon, coastele insulelor Baleare şi ale Cataloniei.

La 15 mai 1907 îi apare lucrarea fundamentală "Essai sur les problemes biospeologiques ", care pune bazele unei noi discipline ştiinţifice Speologia. Totodată, din 1905 Racoviţă coordonează revista " Biospeologica (etudes sur l'histoire naturelle du domaine souterrain)" , unde a prezentat rezultatele explorărilor pe care le-a întreprins, alături de numeroşi colegi, în peste 1000 de peşteri. In expediţiile sale subterane, Racoviţă a colectat şi studiat peste 15.000 de exemplare de forme de viaţă cavernicolă.

În 1920 este invitat să vină la universitatea din Cluj, unde este numit profesor titular de biologie şi director al Institutului de Speologie, primul centru de cercetări cavernicole biospeologice din lume. Va conduce acest institut până la moartea sa în 1947.

Între 1927-1929 Emil Racoviţă este desemnat preşedinte al Academiei Române.

Senator al Universităţii din Cluj şi apoi senator din partea Academiei Române între 1922-1929. Rector al Universităţii din Cluj între 1929-1930 şi prorector în perioada 1930-1931.

A fost preşedintele comisiei serbărilor universitare de la Cluj din octombrie 1930.

Numit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Lyon. Racoviţă a deţinut totodată şi funcţia de preşedinte al "Societe de Speologie" din Paris (în 1910), de preşedinte de onoare al "Societe zoologique de France", de preşedinte al "Societăţii de ştiinţe" din Cluj (1920). A fost totodată şi membru corespondent al Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală din cadrul Societăţii Naţiunilor.

Dintre lucrările sale mai importante menţionăm: "Speologia" (1926, 1927), "L'Institut de Speologie de Cluj" (1926), " Observations sur (1927), etc.

Eugeniu Speranţia (1888-1971)
filosof

Născut la 6/18 mai 1888 la Bucureşti. Este fiul scriitorului Teodor D. Speranţia. După studii universitare de drept şi filozofie la Universitatea din Bucureşti, Eugen Speranţia devine doctor în litere şi filozofie în 1912, tot la Bucureşti. Pleacă apoi să urmeze cursuri de specializare la Universitatea din Berlin (în 1913 şi 1914).

În perioada 1913-1920 este profesor secundar. În 1920 a fost numit director al învăţământului superior la Secretariatul general al Instrucţiunii din Cluj şi a făcut parte din comisia pentru examinarea candidaţilor de profesori la Cluj în anii 1920-1921.

În luna septembrie 1921 a fost numit conferenţiar suplinitor de filosofia dreptului la Oradea. În octombrie 1923 devine conferenţiar suplinitor de sociologie, iar în 1927 a fost promovat conferenţiar definitiv de sociologie şi filosofia dreptului. În 1931 a ajuns profesor agregat, iar în 1934 a devenit profesor titular. Între 1924-1934 a fost şi profesor de filozofie la Academia Teologică ortodoxă de la Oradea.

În perioada cât a activat la Oradea, Eugeniu Speranţia a fost preşedinte al Asociaţiei profesorilor secundari din această localitate (între anii 1921-1925) şi vicepreşedinte al Reuniunii culturale "Cele trei Crişuri".

La 1 iulie 1934 a fost transferat la Facultatea de Drept de la Universitatea din Cluj.

Membru al Societăţii Române de Filozofie din 1915 şi membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1919, Eugen Speranţia a desfăşurat o vastă activitate publicistică, fiind prezent cu numeroase articole în presa vremii. El a semnat adesea şi cu pseudonimele Eugenius, Genică, Carina Lazzaryni, Victor Olimp, Radios de Cerythia.

Dintre operele sale mai importante menţionăm: "Definiţia şi preistoria filosofiei" (1914), "Biologia hegeliană" (1932 ), "Legile şi formele gândirii" (1934), "Curs de filosofia dreptului" , "Problemele sociologiei contemporane".

Calităţile sale profesionale au fost recunoscute prin cooptarea lui Eugen Speranţia ca membru al "Internationale Vereinigung fur Rechtphilosphie" din Berlin în 1928, ca membru al "Institut international du Droit et de Sociologie Juridique" în 1937 şi ca membru al "Comitetului permanent al Congreselor Internaţionale de Estetică şi Ştiinţa Artei" tot în 1937.

Sextil Puşcariu (1877-1948)
lingvist

Sextil Puşcariu s-a născut la 4 ianuarie 1877 în Braşov, într-o cunoscută familie de intelectuali români. Tatăl său, Iosif Puşcariu a fost un publicist renumit, iar unchiul său, Ioan cavaler de Puşcariu, jurisconsult şi scriitor, s-a remarcat în lupta pentru drepturile românilor din Transilvania, fiind unul dintre participanţii de prim rang ai Adunării de la Blaj din mai 1848.

După studii secundare din oraşul natal, Sextil Puşcariu studiază la Universitatea din Lipsca între 1895 şi 1899, iar apoi îşi pregăteşte doctoratul în filozofie la Paris (1899-1901) şi Viena (1902-1904). La 17 august 1904 intră în învăţământ ca docent pentru filologie romanică la Universitatea din Viena, unde a întemeiat primul seminar de limba română. În 1905 devine membru corespondent al Academiei Române, fiind însărcinat din 1906 cu elaborarea Dicţionarului limbii române.

Între 1906 şi 1918 a activat ca şi profesor titular de limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi, îndeplinind şi funcţia de decan între 1914 şi 1918. La 19 mai 1914 a devenit membru titular al Academiei române.

În 1918 a fost desemnat vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina şi secretar de stat pentru Afacerile Străine.

După unirea Transilvaniei cu România a fost delegat să se ocupe de organizarea Universităţii româneşti din Cluj, în calitate de comisar general al Consiliului Dirigent. A fost primul rector al Universităţii clujene între anii 1919-1920, prezidând şi serbările inaugurării oficiale ale acestei noi instituţii de învăţământ superior.

În calitate de profesor la Universitatea din Cluj a înfiinţat în 1919 " Muzeul Limbii române ", pe care l-a şi condus, şi a coordonat editarea buletinului acestui institut, cu titlul "Dacoromania". În perioada 1922-1925 a fost delegat al României la Societatea Naţiunilor, activând în cadrul Institutului internaţional de Cooperare Intelectuală.

În anii celui de-al doilea război mondial a redevenit rector al Universităţii din Cluj (octombrie 1940-iunie 1941), coordonând reînceperea activităţii acestei instituţii în refugiul de la Sibiu şi Timişoara.

Din vara lui 1941, a preluat pentru câţiva ani funcţia de director la Institutul român din Berlin. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial a revenit în România.

După instaurarea comunismului a fost anchetat în repetate rânduri pentru activitatea sa din perioada 1939-1945. S-a stins din viaţă la 5 mai 1948, cu doar câteva zile înainte de valul masiv de arestări pe care comuniştii l-au declanşat împotriva legionarilor şi simpatizanţilor acestora (14-15 mai 1948).

Sextil Puşcariu a fost membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Berlin, membru în comitetul romanic al Academiei germane din Munchen, precum şi al altor instituţii ştiinţifice din Germania. A fost de asemenea membru în Comitetul Permanent internaţional de lingvistică începând din anul 1936. Sextil Puşcariu a fost un membru activ şi al secţiei literare a "Astrei". Totodată a condus revistele " Glasul Bucovinei " (Cernăuţi, 1918) şi " Cultura " (Cluj, 1924).

Dintre lucrările sale mai importante menţionăm: " Rumänische Etymologien " (Halle, 1903) " Dicţionarul Limbii române " (1907-1914), " Istoria literaturii române " (Sibiu, 1921), " Proiect de reformă a ortografiei române " (1929), " Une survivance du latin archaique dans les langues roumaine et italienne " (Paris, 1927), " Deutsche Kultureinflüsse auf das Rumänische Volk " (Leipzig und Iena, 1933), " Atlasul lingvistic român" (coord.), etc.

Brassai Sanuel (1800-1897)
savant maghiar

Născut la Rimetea în 1800, Brassai Samuel a avut o copilărie şi adolescenţă plină de dificultăţi. Ca urmare, pentru a se întreţine, a început să lucreze de foarte tânăr, întâi ca profesor particular în familii de nobili, predând limbi străine, muzică, iar apoi ca şi bibliotecar. În 1837 a devenit profesor al Colegiului Unitarian din Cluj, funcţie pe care a deţinut-o până în 1848, an în care a fost numit şi vicepreşedinte şi participant al conferinţei despre învăţământ. În perioada 1850-59 a fost profesor la şcoala lui Gönczy Pál, după care s-a reîntors la Cluj ca director al Societăţii Muzeului Ardelean şi din nou profesor la Colegiul Unitarian.

În 1872 Brassai a devenit cadru didactic la Universitatea "Franz Iosif" din Cluj, unde a lucrat până la pensionare, în 1884. Disciplinele predate de el la Universitatea din Cluj au fost matematica, lingvistica, limba sanscrită. A avut de asemenea preocupări notabile legate de alte domenii ştiinţifice precum geografia, istoria, statistica şi ştiinţele economice, teoria muzicii, aproape toate ramurile ştiinţelor vieţii, estetica, critica literară şi istoria literaturii.

Ca adept al filosofiei idealiste, Brassai a purtat o polemică în anii 1860 cu Mentovich Ferenc, reprezentant al filosofiei materialismului. În colaborare cu Hugo Meltzl, el a fondat şi publicat cu începere din 1877 şi până în 1890 revista " Ö sszehasonlító Irodalomtörténelmi Lapok " (Acta Comparationis Litterarum Universarum)., prima revistă de literatură comparată din lume.

Aceasta nu a fost singura publicaţie pe care a condus-o, căci pe tot parcursul activităţii sale Brassai s-a preocupat de popularizarea ştiinţei şi de mediatizarea ultimelor rezultate ştiinţifice. Astfel, între anii 1834-1848 el a fost redactor al revistei Vasárnapi Újság [Revista de duminică], în 1837 a început să publice o serie de volume de lecturi şcolare, grupate într-o colecţie denumită Kék Könyvtár [Biblioteca albastră], iar în 1851 înfiinţează împreună cu Boros György o revistă pentru tineret Fiatalság barátja [Prietenul tineretului]. Este de asemenea şi redactorul unei reviste de critică literară Criticai Lapok [Revistă de critică], precum şi al Analelor Societăţii Muzeului Ardelean (între 1859-73).

Pentru performanţele sale profesionale, Brassai a primit în 1874 titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj, apoi a fost ales membru de onoare, iar mai târziu membru titular al Academiei Maghiare de Ştiinţe.

Brassai a fost unul dintre cei mai marcanţi membri ai Bisericii Unitariene. Din 1862 este curator principal al Colegiului Unitarian din Cluj. Totodată el a fost şi primul preşedinte al Asociaţiei Dávid Ferenc. Cu câteva luni înaintea morţii sale Brassai a donat întreaga sa bibliotecă, foarte valoroasă, şi toate proprietăţile sale bisericii unitariene. S-a stins din viaţă la 24 iunie 1897.

Dintre operele sale mai importante amintim - Bevezetés a világ, föld és státusok esmeretére ([Introducere în cunoaşterea lumii, pământului şi a stărilor] Cluj, 1834), Logika lélektani alapon fejtegetve ([Logică explicată în termenii psihologiei] Pest, 1858), Magyar vagy cigány zene ([Muzică ungurească sau ţigănească] Cluj, 1860), Az Akadémia igazsága ([Dreptatea Academiei] Cluj, 1862); A magyar mondat ([Propoziţia în limba maghiară] Cluj, 1860-63), A magyar bõvített mondat ([Fraza în limba maghiară] Pest, 1870), A neo- és palaeologia ügyében ([Pentru neo- şi paleologie] Budapest. 1875), "Euklides és Luther - Antiparallél" (Cluj, 1875), " Aesthetische Kritik (Als Beitrag zur Theorie der Horaz-Übersetzungskunst " , (Cluj, 1879), "Die Reform des Sprachunterrichts" , (Cluj-Londra).